release 1309
book Divina Commedia
genre Poesia
period 14th c.
release 1986
Italian
Dante, Infernul, Cântul I
Romanian

Nel mezzo del cammin di nostra vita
mi ritrovai per una selva oscura,
ché la diritta via era smarrita. 3


La mijlocul de drum al vieţii noastre[1]
m-am fost găsit într-o pădure-adîncă:[2]
pierdusem drumul drept prin văi sihastre.
Ahi quanto a dir qual era è cosa dura
esta selva selvaggia e aspra e forte
che nel pensier rinova la paura! 6

1-4 Mi-e greu să povestesc de ea!
Azi, încă, gîndind la codru-acel, sălbatec foarte,
simt groaza iar din suflet cum mănîncă.


Tant'è amara che poco è più morte;
ma per trattar del ben ch'i' vi trovai,
dirò de l'altre cose ch'i' v' ho scorte. 9

1-7 Amar a fost, îngemănat cu moarte...
Dar pîn’să spun de-a binelui aflare,
de alte lucruri voi vorbi în carte.


Io non so ben ridir com'i' v'intrai,
tant'era pien di sonno a quel punto
che la verace via abbandonai. 12

1-10 Nimic nu pot rosti despre intrare,
căci totul era somn în jur şi-n mine
cînd părăsisem limpedea cărare.


Ma poi ch'i' fui al piè d'un colle giunto,
là dove terminava quella valle
che m'avea di paura il cor compunto, 15

guardai in alto e vidi le sue spalle
vestite già de' raggi del pianeta
che mena dritto altrui per ogne calle. 18

Allor fu la paura un poco queta,
che nel lago del cor m'era durata
la notte ch'i' passai con tanta pieta. 21

E come quei che con lena affannata,
uscito fuor del pelago a la riva,
si volge a l'acqua perigliosa e guata, 24

così l'animo mio, ch'ancor fuggiva,
si volse a retro a rimirar lo passo
che non lasciò già mai persona viva. 27

Poi ch'èi posato un poco il corpo lasso,
ripresi via per la piaggia diserta,
sì che 'l piè fermo sempre era 'l più basso. 30

Ed ecco, quasi al cominciar de l'erta,
una lonza leggera e presta molto,
che di pel macolato era coverta; 33

e non mi si partia dinanzi al volto,
anzi 'mpediva tanto il mio cammino,
ch'i' fui per ritornar più volte vòlto. 36

Temp'era dal principio del mattino,
e 'l sol montava 'n sù con quelle stelle
ch'eran con lui quando l'amor divino 39

mosse di prima quelle cose belle;
sì ch'a bene sperar m'era cagione
di quella fiera a la gaetta pelle 42

l'ora del tempo e la dolce stagione;
ma non sì che paura non mi desse
la vista che m'apparve d'un leone. 45

Questi parea che contra me venisse
con la test'alta e con rabbiosa fame,
sì che parea che l'aere ne tremesse. 48

Ed una lupa, che di tutte brame
sembiava carca ne la sua magrezza,
e molte genti fé già viver grame, 51

questa mi porse tanto di gravezza
con la paura ch'uscia di sua vista,
ch'io perdei la speranza de l'altezza. 54

E qual è quei che volontieri acquista,
e giugne 'l tempo che perder lo face,
che 'n tutti suoi pensier piange e s'attrista; 57

tal mi fece la bestia sanza pace,
che, venendomi 'ncontro, a poco a poco
mi ripigneva là dove 'l sol tace. 60

Mentre ch'i' rovinava in basso loco,
dinanzi a li occhi mi si fu offerto
chi per lungo silenzio parea fioco. 63

Quando vidi costui nel gran diserto,
"Miserere di me", gridai a lui,
"qual che tu sii, od ombra od omo certo!". 66

Rispuosemi: "Non omo, omo già fui,
e li parenti miei furon lombardi,
mantoani per patrïa ambedui. 69

Nacqui sub Iulio, ancor che fosse tardi,
e vissi a Roma sotto 'l buono Augusto
nel tempo de li dèi falsi e bugiardi. 72

Poeta fui, e cantai di quel giusto
figliuol d'Anchise che venne di Troia,
poi che 'l superbo Ilïón fu combusto. 75

Ma tu perché ritorni a tanta noia?
perché non sali il dilettoso monte
ch'è principio e cagion di tutta gioia?". 78

"Or se' tu quel Virgilio e quella fonte
che spandi di parlar sì largo fiume?",
rispuos'io lui con vergognosa fronte. 81

"O de li altri poeti onore e lume,
vagliami 'l lungo studio e 'l grande amore
che m' ha fatto cercar lo tuo volume. 84

Tu se' lo mio maestro e 'l mio autore,
tu se' solo colui da cu' io tolsi
lo bello stilo che m' ha fatto onore. 87

Vedi la bestia per cu' io mi volsi;
aiutami da lei, famoso saggio,
ch'ella mi fa tremar le vene e i polsi". 90

"A te convien tenere altro vïaggio",
rispuose, poi che lagrimar mi vide,
"se vuo' campar d'esto loco selvaggio; 93

ché questa bestia, per la qual tu gride,
non lascia altrui passar per la sua via,
ma tanto lo 'mpedisce che l'uccide; 96

e ha natura sì malvagia e ria,
che mai non empie la bramosa voglia,
e dopo 'l pasto ha più fame che pria. 99

Molti son li animali a cui s'ammoglia,
e più saranno ancora, infin che 'l veltro
verrà, che la farà morir con doglia. 102

Questi non ciberà terra né peltro,
ma sapïenza, amore e virtute,
e sua nazion sarà tra feltro e feltro. 105

Di quella umile Italia fia salute
per cui morì la vergine Cammilla,
Eurialo e Turno e Niso di ferute. 108

Questi la caccerà per ogne villa,
fin che l'avrà rimessa ne lo 'nferno,
là onde 'nvidia prima dipartilla. 111

Ond'io per lo tuo me' penso e discerno
che tu mi segui, e io sarò tua guida,
e trarrotti di qui per loco etterno; 114

ove udirai le disperate strida,
vedrai li antichi spiriti dolenti,
ch'a la seconda morte ciascun grida; 117

e vederai color che son contenti
nel foco, perché speran di venire
quando che sia a le beate genti. 120

A le quai poi se tu vorrai salire,
anima fia a ciò più di me degna:
con lei ti lascerò nel mio partire; 123

ché quello imperador che là sù regna,
perch'i' fu' ribellante a la sua legge,
non vuol che 'n sua città per me si vegna. 126

In tutte parti impera e quivi regge;
quivi è la sua città e l'alto seggio:
oh felice colui cu' ivi elegge!". 129

E io a lui: "Poeta, io ti richeggio
per quello Dio che tu non conoscesti,
acciò ch'io fugga questo male e peggio, 132

che tu mi meni là dov'or dicesti,
sì ch'io veggia la porta di san Pietro
e color cui tu fai cotanto mesti". 135

Allor si mosse, e io li tenni dietro.
1-13 La poalele, ajuns, unei coline,
unde lua sfîrşit hidoasa vale
ce multă spaimă-mi strecurase-n vine,

1-16 privii în sus spre crestele ei goale
scăldate-n binefăcătoarea rază
a astrului ce-ndreaptă orice cale.

1-19 Şi-atunci simţii cum parcă-înseninează
al sufletului cer de teama prinsă
în noaptea mistuită-n fiori de groază.

1-22 Precum un om ce, cu suflarea stinsă
de-a fi răzbit năvalnică bulboacă
se-ntoarce spre vîltoarea greu învinsă,

1-25 fiinţa mea, fugind încă buimacă,
s-a înturnat spre vama cea stîncoasă
ce n-a lăsat pe nimeni viu să treacă.

1-28 Apoi, după ce-am stat puţin, doar ca să
mai prind puteri, pornii pe coasta cheală
avînd mereu ca sprijin talpa joasă.

1-31 Şi-atunci văzui, pe povîrniş, la poală,
o sprintenă panteră,-împestriţată[3]
pe toată blana, cum, fără sfială,

1-34 în faţă-mi răsărea, înverşunată
şi-atît zăgaz mi-a stat acea jivină
încît să mă întorc vrui nu o dată!

1-37 Era spre-întîia zorilor lumină
şi soarele suia cu-aceleaşi stele
ce-l însoţeau cînd Dragostea Divină

1-40 dădu întîiul suflu-în toate cele.
Părea că să n-am frică mă învaţă,
de fiara cu zălud bălţata piele,

1-43 blîndu-anotimp şi dulcea dimineaţă,
dar nu-într-atît cît teama să-mi descînte
de-un leu, ce-mi apăru deodată-în faţă,

1-46 vrînd parcă-asupra mea să se avînte –
cu bot lihnit şi nările la pîndă
văzduhu-întreg căta să-l înspăimînte.

1-49 Dar iată şi-o lupoaică ce, flămîndă,
de pofte rele, jalnică-arătare,
atîtor oameni le e grea osîndă;

1-52 de-aşa potrivnicie-a fost în stare
cu chipul ei ce mă umplea de groază
încît pierdui nădejdea de-înălţare.

1-55 Şi, ca şi-acel ce hulpav cumulează,
dar ceasul rău i-aduce vremi sărace
şi plînge gîndu-în el şi-l întristează,

1-58 aşa, pe mine, bestia fără pace
simţeam încet-încet cum mă strămută
spre locul unde orice rază tace.

1-61 Şi cum mă năruiam în valea slută,
o umbră mi se-înfiripă în faţă,
ce-în lunga sa tăcere părea mută.

1-64 Cum prin pustie-o văd venind, ca-în ceaţă,
“Aibi milă!”-am spus, şi-adăugai pe dată:
“Nălucă doar de eşti sau om în viaţă!”

1-67 “-Nu-s om”, a spus, “dar om am fost odată,
lombarzi mi-au fost părinţii şi străbunii
şi Mantua mi-e patria-adevărată.

1-70 Sub Julio am văzut lumina lumii,
la Roma am trăit, sub August” – zise –
“în evul calp al zeilor minciunii.

1-73 Poet am fost. Cîntai pe-al lui Anchise
fecior, plecat din Troia-în pribegie
cînd mîndrul Ilion se prăbuşise.

1-76 Ci drumul tău cum de intră-n stihie?
De ce nu urci pe creasta-încîntătoare
ce prícină-i şi ţel de bucurie?”

1-79 “-Virgiliu eşti, izvor între izvoare,
şi fluviu de rostire cristalină!”
răspunsu-i-am, nu fără-îmbujorare.

1-82 “Tu, slavă altor glorii şi lumină,
mi-ajute lunga mea ucenicie
şi dragostea-întru cartea ta divină!

1-85 Mi-eşti autor şi far în măiestrie
şi numai tu ai plămădit în mine
frumosul stil ce mi-a adus mîndrie.

1-88 Vezi fiara care drumul mi-l aţine:
salvează-mă!, tu, minte veşnic trează,
căci mi-a-îngheţat şi sîngele în vine.”

1-91 “-Alt drum îţi este dat şi altă oază”,
- rosti, văzînd că plînsul mă învinge –
“de vrei să scapi acestui loc de groază;

1-94 lighioana ce în suflet ţi se-înfinge
om în putere-în calea ei nu lasă,
ci viaţa ţi-o sleieşte şi ţi-o stinge,

1-97 şi e din fire-atît de ticăloasă
că pofta-în veci nu şi-o mai potoleşte
şi după prînz ar sta din nou la masă.

1-100 Cu fel de fel de monştri se prăseşte
şi s-o prăsi pînă ce-o fi să-apară
Copoiul, s-o strivească bărbăteşte.

1-103 Nu-l vor nutri moşii sau vreo comoară,
ci-înţelepciunea, dragostea şi mila –
şi fi-va între Feltre a sa ţară.

1-106 Şi ástfel mîntui-ne-va umila
Italie, pentru care se pierdură
Eurial şi Niso, Turno şi Camilla.

1-109 Tot el o va goni cu mînă dură
din orice loc, zvîrlind-o în Infern,
unde din pizmă s-a născut şi ură.

1-112 Deci spre-al tău bine gîndurile-îmi cern:
îţi voi fi ghid, urmează-mă-în cărare.
te voi purta printr-un tărîm etern

1-115 unde jeliri se-aud de disperare
şi duhuri de-o vecie chinuite
cerşesc a doua moarte fiecare.

1-118 Apoi vedea-vei altele, spăsite
în flăcări hărăzite să le spele
spre-a le-înălţa-între neamuri fericite.

1-121 Iar de vei vrea şi tu să urci la ele,
unei fiinţe mai presus de mine
te voi lăsa, urmînd plecării mele;

1-124 căci Principele bolţilor senine,
de nesupus ce-am fost la dreapta-i lege,
afara-împărăţiei lui mă ţine.

1-127 E pretutindeni domn şi-aici e rege.
Tărîm şi scaun aici i-s laolaltă:
o, fericiţi puţinii ce-i alege!”

1-130 Am implorat: “-Poete, pe înaltă
şi sfîntă vrerea ce ţi-a fost străină,
mă scapă de-o năpastă şi cealaltă,

1-133 mă du să văd şi poarta cea divină
a lui San Pietro, şi-urgisita turmă
a celor ce tristeţea nu-şi alină.”

1-136 Atunci el a purces, iar eu în urmă.
Text inserted by philippe.lacour
Text inserted by philippe.lacour